CĂTUŞELE-AU CĂZUT...

Cătuşele-au căzut; cătuşe blestemate
Mă chinuiau amarnic, tăiat-au pân’ la os
Şi cugetul şi gândul erau desfigurate
’Nainte de-a-nţelege divina Trinitate,
’Nainte de-a distinge urâtul de frumos.

Am fost luat în sfera trăirilor deşarte
Atras fiind de raze ce repede dispar
Când am ajuns acolo speranţele-au fost sparte
Ştiam că va urma necruţătoarea moarte
Şi că voi fi pe veci într-un arid hotar.

Aşa credeam atunci; dar glasul blând şi dulce
(Un glas cum nu e altul în Universu-ntreg)
Mi-a spus de jertfa ispăşitoare de la cruce
Şi a mai zis: „Urmează-mă! Te voi conduce
În mediul unde sfinţii neprihăniri culeg.”

Cătuşele-au căzut; m-am conformat chemării
De-a accepta destinul ce naşte dor de Cer
Săltam de fericire în braţele Salvării
Văzând ce rod e-n starea ascultării,
O stare neatinsă de pleavă şi mister.

O, câte satisfacţii culeg de când traseul
Mi-e luminat de suflul cerescului Păstor
El mă hrăneşte bine să nu mă-nvingă eul,
Să-nfrunt cu stoicism tot ce-mi trimite-ateul,
Să-i spun, cu hotărâre, că sunt nemuritor.

Iar semnele lăsate de lanţul cel tăios
Mi-aduc, mereu, aminte ce bun a fost Mesia
M-a smuls din gheara tiranului hidos
Mi-a dat o misiune să-I pot fi de folos
De-aceea Îi înalţ, necontenit, făclia.

24 Septembrie, 2009